Prin periplul vieții mele, de moștenitor de țăran, am întâlnit mulți descendenți ai acestora. Ce mă îngrijorează sunt cuvintele lor, spuse din inimă: Noi nu avem copii! Avem dar… nu avem! Au uitat de noi!

Țăranii – ei, alături de care am crescut, care au 2,3,7,12 copii – îmi spun cu lacrimi în ochi: Noi nu avem copii. I-am crescut, i-am legănat, au făcut primii pași lângă noi, au fost la școli înalte, au copii la rândul lor, dar au uitat de noi.

Mă uit la ei, bătrâni, aplecați de ani și de soartă, nu contează vârsta. Bătrâni! Ce înseamnă acest cuvânt? Îmi spun ei cu ochii în lacrimi: Nepoata mea, noi suntem trecuți prin atâția ani, trupul e obosit, dar sufletul e mare! Ne trezim dimineața cu atâtea gânduri, cu atâtea visuri, ne ridicăm din pat cu gândul să facem atâtea lucruri, încercăm să ne ridicăm și.. Surpriză! Picioarele nu vor să ne asculte, inima parcă nu ne mai dă ghers la toate cele pe care le aveam în suflet și cu mare greutate, când reușim să punem picioarele pe pământul ăsta care ne este atât de drag, ne gândim, așa obosiți de viață: Noi nu avem copii!

Sunt unii bătrâni care nu au putut să aibă copii naturali, care au fost mesagerii Domnului, cei care au cunoscut durerea aceasta, dar și cei care au fost binecuvântați cu frumusețea de a avea nepoți sau de a putea să înfieze un copil! Aceștia aș putea să spun că sunt cei mai fericiți! Ei au fost cei care au avut puterea de a trimite mai departe în neam, valorile lor. Fericiți cei bătuți de soartă, necăjiți cei care, cu atâtea bucurii, au ajuns să spună aceste cuvinte. Dureroase cuvinte! Dureroase și sfâșietoare! Voi, care ați crescut atâția copii, care știți ce este durerea și fericirea legănatului, voi care ați trecut prin toate bucuriile pe care le poate avea un părinte, voi spuneți cu lacrimi în ochi: Noi nu avem copii! Au casa lor, au copiii lor! Noi suntem undeva la țară, uitați de Dumnezeu! Iar unii mai adaugă printre lacrimi ceva de genul… să le dea Domnul după inima lor… Nu vreau să mă gândesc ce ar vrea să însemne asta, mă gândesc doar la cuvintele astea: Noi nu avem copii!

Cum oare, cu atâția copii, Noi nu avem copii? Cum oare cei care nu pot să aibă copii, se află în aceiași situație cu ceilalți, cei fericiți de Dumnezeu…, cei care au copii?

Cum ajung oare, și unii și alții, la aceste vorbe dureroase? Cum este posibil să ajungem la un moment dat, bătrâni, istoviți de soartă, de vremuri și de greutăți, de boli, de suferințe și de ale vieții valuri, să rostim aceste cuvinte, cu inima frântă de durere: Noi nu avem copii!

Cei care într-adevăr nu au copii, Domnul le dă puterea să găsească drumul spre liniștea sufletului, au înțelepciunea pe care ți-o oferă o viață plină de dureri, de presupuse eșecuri, de dorința de a avea o împlinire în viața lor, de speranța că ar putea aduce pe lume o viață, de durerea de care au avut parte fără a vrea, de a avea curajul și puterea de a spune aceste vorbe dureroase: Noi nu avem copii!

Dureros!

Dar bătrânii cu atâția copii? Cum pot ei să spună cu lacrimi în ochi aceste dureroase cuvinte? Nu ar trebui ei să fie fericiți? Nu ar trebui ei să privească zâmbitori spre drumul vieții lor? Drumul vieții nu ar trebui să fie împlinit prin copiii pe care i-ai născut, i-ai crescut și le-ai făurit un drum în viață?  Ai făcut atâtea sacrificii, ai renunțat la atâtea, ai pus copiii mai presus de toate, iar acum epuizat, lovit de ale bătrâneții valuri, lângă perechea ta de o viață, obosiți de atâtea greutăți, spuneți cu jale în glas: Noi nu avem copii!

Încerc cu disperare să le aduc un strop de mângâiere, să le spun că acolo, undeva, e un suflet din sufletul lor, e o rază de iubire și speranță, un strop din inimă lor, un… Copil!

Dar vocea lor  rămâne în surdină, tristă și puternică. Vocea lor spune mai mult decât inima. Inima e mare, dar sufletul… zbiară din rărunchi. Zbiară din toate puterile. Sufletul lor strigă din adâncuri, cu tristețe și cu înfiorare. Noi nu avem copii! Of, ce dor, ce chin, ce jale. Noi nu avem copii!

Rodica Felicia MATEI
Proiect finanțat de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Articolul precedentVorba care zboară, scrisul care rămâne II
Articolul următorEroi ai Neamului Românesc
Avatar photo
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România filiala ”Pan M. Vizirescu” Olt