Doi oameni, nemulțumiți dc asprimea Vieții, stăteau în fața ei. Și Viața întrebându-i ce vor, cel dintâi răspunse tremurător:
– M-am răzvrătit de cruzimea capriciilor tale; zadarnic mă muncesc să înțeleg rostul vieții, sufletul mi-e plin de îndoială! Și totuși conștiința îmi spune că omul e cea mai bună dintre toate făpturile lumii.
– Ce aștepți de la mine? întrebă nepăsător Viața.
– Fericirea!.. Și ca să pot fi fericit, trebuie să împaci forțele potrivnice care se luptă în mine: eu spun „vreau” și tu răspunzi „trebuie, ești dator”
– Ce aștepți atunci de la mine, zise Viața cu asprime.
– Nu vreau să fiu jertfa Vieții! strigă omul. Vreau să fiu stăpânul Vieții mele și totuși mă plec sub jugul ei! Spune-mi, pentru ce?
– Vorbește mai pe șleau, îi șopti celălalt om, care se afla mai în preajma Vieții.
Dar celălalt continuă, fără să-l asculte:
– Vreau să trăiesc liber, după dorințele mele; nu vreau să fiu din datorie nici fratele aproapelui, nici robul lui; ci după placul meu. Tu, Viață, îți apără interesele, eu nu vreau să mă socoți o piatră pe care o arunci unde vrei și când vrei. Eu sunt om, sunt prin urmare inima și mintea cărora le trebuie Viață. Trebuie să fiu liber.
– Taci! zise Viața cu un râset plin de gheață. Vorbești prea mult, și știu de mai înainte ce vrei să spui. Vrei să fii liber? Ei bine fii! Luptă cu mine! Învinge-mă! Fii stăpânul meu! Îți voi fi sclavă! Eu sunt nemuritoare! Și tu știi asta! Eu respect învingătorii. Dar trebuie să Învingi. Spune-mi ești în stare să-ți cucerești libertatea? Ești vrednic de izbândă? Îți dai seama de puterea ta?
Omul răspunse cu nădejde:
– Tu m-ai făcut să lupt cu mine însumi, mi-ai ascuțit mintea ca un cuțit și mi-ai străpuns inima. Vreau să mă odihnesc, sunt zdrobit de greul Vieții! Lasă-mă să gust din fericire!
Viața cu un surâs desprețuitor și rece răspunde:
– Pretinzi sau cerșești?
Și omul îngână, ca un răsunet de departe:
– Cer milă.
– Acel care cere milă e un cerșetor. Ei bine, află sărman OM, că viața nu miluiește! Nu știi că omul liber nu cerșește, ci ia? Tu ești robul poftelor tale! Liber și învingător este numai acela care își stăpânește poftele spre a-și contopi ființa într-o singură dorință: mă înțelegi acum? Pleacă!
Omul înțelese și ca un câine supus care culege fărmăturile de la masa stăpânului, se culcă la picioarele vieții.
Viața își pironi privirea-i rece și aspră pe celălalt om, care avea chipul slăbit dar plin de bunătate.
– Și tu cerșești?
– Eu nu cerșesc, pretind!
– Ce ?
– Dreptate, pretind Dreptate, restul îl voi lua la urmă. Acum vreau dreptate, prea de mult aștept! Am răbdat în liniște muncind fără încetare! Am așteptat, dar ajunge! Vreau să trăiesc acum! Unde este dreptatea?
Și Viața nepăsătoare zise:
– Ia-o! Dreptatea este a ta! Tu ești învingător!
Are oare dreptate ASPRIMEA VIEȚII?
ÎN FAȚA VIEȚII …. CUM SĂ PROCEDĂM NOI OARE?
Rodica Felicia MATEI
Proiect finanțat de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
