”Trecu-i pe lâng-o vâlcea…
Văzui tinerețea mea!”
Și trecui! Pe drumul copilăriei, însoțită de gândurile mele! În fiecare zi trec pe acest drum! Dar azi am avut parte de ceva deosebit!
În mersul pe care mi l-am făcut obicei de zi cu zi, admir căsuțele vechi, admir oamenii simpli, admir păsările și animalele și mă bucur de frumusețea locului.
Trecând așa, în liniștea care macină satele în ultimul timp… aud în dreptul unei case, cu geamurile larg deschise, un murmur în surdină! Aproape fără să vreau, am încetinit pasul și am ascultat cu atenție! Mă apropiam încet, iar murmurul se auzea din ce în ce mai tare! Cânta o femeie! În cătunele astea, să auzi un glas așa suav, rar întâlnești! Se aude muzică din toate părțile și de toate genurile… dar glasul ăsta… Vai ce frumos! Nici un concert din lume nu poate fi atât de frumos! Să auzi femeie cântând în casa ei, în timp ce gătește sau șterge geamurile sau întinde rufele la soare! Splendid!
Tânără sau bătrână, frumoasă sau nu, jună sau trecută prin greutățile vieții – FEMEIA! Să pună în vocea ei atâta foc, atâta dragoste, atâta simplitate, atâta sensibilitate! Nu ai cum să nu te oprești și să asculți acest concert minunat de la țară, făcut de o singură voce, cu atâta patimă! Iar versurile… sublime… redau ce am putut să rețin:
”De câte ori n-am tresărit
La fiece mișcare,
Crezând că poate ai venit
Tu dulce arătare”
Un fel de romanță, dar cu ”triluri” deosebite! Și ascult mai departe în liniștea aceasta a verii, în care răsună numai glasul Femeii:
”O clipă să fi venit
Adus ca de ursite
Cu un sărut să pui sfârșit
Durerii nesfârșite”
Noroc că am avut telefonul cu mine și am înregistrat… dar apoi am mai auzit decât ceva de departe, de genul… ”Și-apoi de câte ori n-am plâns…”. Nu reușesc să înțeleg mai multe vorbe din înregistrare, dar… frumos cântec…
O femeie cânta! La ceas de seară, printre grijile ei… O femei cânta!
Nu era un cântec! Era ruga ei! Ruga femeii în casa ei, ruga așteptării și a deznădejdii… era glasul inimii ei!
Cât de simplu pot, în lumea acestui sat obosit de vreme și de vremuri, o strig, o rog să vină la poartă și îi zic:
– Săru-mâna! Ai vrea să mai cânți o dată acea melodie frumoasă, să o înregistrez și eu? Mi-a plăcut tare mult și aș vrea să mai ascult, poate am să cânt și eu cândva, în casa mea!
Care credeți că a fost răspunsul?
– Mamaie! Asta e pentru sufletul meu! Eu nu știu să cânt! Eu o să merg curând la cimitir și pulberea țărână din mine s-o alege! Ascultă maică pe cei care știu să cânte!
Cum? Cânta o femeie, cântecul femeilor noastre și sufletul i se topea, și murea, și iar învia în notele care ajunseseră până la mine! Aștepta pe cineva și cânta! Și nu știe să cânte! Dar de unde știe oare versurile, ea femeie atât de simplă? Aștepta… și cânta versurile acelei poezii închinate de inima aleasă celui mai de seamă poet al neamului nostru, Mihai Eminescu! Cea mai mare iubire a Luceafărului, poeta Veronica Micle!
Și de unde știa acele vorbe care sunt scrise chiar la mormântul iubitei lui Mihai Eminescu?
Și iarăși… cânta o femeie… singură! Cum de altfel se numește și această poezie:
Singură
(Veronica Micle)
De câte ori am tresărit
La fiece mișcare,
Crezând că poate ai venit
Tu, dulce arătare.
Ş-apoi de câte ori am plâns,
Văzând că noaptea vine
Şi lampa singură o-am stins,
Iubite, fără tine.
O, dac-ai ști de câte ori
Nopțile albe, nedormite,
Ți le-a jertfit până la zori
Sălbateca-mi iubire,
Măcar o clipă-ai fi venit,
Adus ca de ursite –
C-un sărut să pui sfârșit
Durerii nesfârșite!
Cânta o femeie! Și eu abia îmi țineam respirația, să ai ascult vocea suavă, pe când suspinul ei răsuna iar și iar:
”O, dac-ai ști de câte ori!”
Cânta o femeie! Și glasul ei se auzea iar și iar! Parcă râdea! Parcă plângea!
Cânta o femeie! Care nu știe să cânte!
Rodica Felicia MATEI
Proiect finanțat de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
