Am plecat pentru 6 luni și nu m-am mai întors nici după 40 de ani

de Constantin Pletosu
Românii din Tenerife mă privesc cu respect și-mi zic, nea Mircea Moise. Sunt cel mai vechi român de pe insula „veșnicei primăveri”. Povestea mea este una dureroasă iar acum 40 de ani, când am plecat din țara natală, România, nici nu știam că voi rămâne pentru tot restul vieții aici.
Am 75 de ani și m-am născut într-un oraș din Transilvania. Când am deschis ochii, de mic copil, m-am trezit într-o casă pentru orfani. Familia din Constanța, care m-a crescut și care mai avea doi copii, m-a adoptat la vârsta de 8 ani din acest orfelinat. Pentru mine a fost ca o renaștere. Tatăl meu adoptiv era pilot militar iar noua mea familie îmi oferea o altă perspectivă de viață.
Am terminat școala la Constanța în sânul noii familii. Aveam și pasiuni noi care ma fascinau, bucătăria și navigatul pe mare. Așa am ajuns să devin bucătar pe cele mai mari și mai sofisticate nave de pescuit oceanic de pe vremea lui Ceausescu. Plecam în voiaj câte șase luni. Așa am colindat aproape toată lumea. Uneori nu ne venea schimbul la timp și stăteam și câte opt sau nouă luni pe mare. Ajunsesem la așa o performanță cu o „navă atelier” că puteam schimba elicea unui vapor, care nu este o jucărie, în plin ocean deschis.
Ma iubeau toți colegii de voiaj, de la comandant la cel mai mic marinar. Dar și eu le făceam toate mofturile culinare, de la omlete sofisticate, plăcinte moldovenești, pana la cele mai bune ciorbe. Erau și momente când oceanul nu-mi dădea pace să lucrez. Am prins și furtuni cu valuri de peste 30 de metri când nici nu puteam ține oala cu ciorbă pe aragaz. Nu era glumă. Aveam de hrănit 60 de oameni pe schimb. Atunci le făceam mâncăruri care nu necesitau elaborări speciale. Din fructele rămase la masă le făceam țuică. Dar ce nu făceam eu pe vaporul ăla care devenea casa noastră pe timpul navigării?
La ultima cursă cu care am plecat din Costanța am luat cu mine și niște bani românești. Nu mulți pentru că Ceaușescu dăduse o lege prin care moneda națională nu putea fi scoasă din țară. Voiam să-i schimb în valută ca să-i pun deoparte pentru momente mai dificile. Era în anul 1981 când se anunțau vremuri grele. Ceausescu trecea la „alimentația socialist-științifică” a populației prin raționalizarea alimentelor dar și a altor bunuri de consum. Plecam într-un voiaj și lăsam la Constanța o soție cu un copil de trei ani fără să bănuiesc ce mi se va întâmpla peste doar câteva săptămâni.
În acel voiaj am făcut o escală și în Gibraltar. Cu banii românești ascunși bine în bagaje la plecare m-am strecurat prin mulțime și am reușit să-i schimb în lire sterline. Bucuros de afacerea făcută m-am întors în cabină și-i povestesc aventura colegului în care aveam cea mai mare încredere. Entuziasmul avea să-mi fie fatal. Colegul m-a turnat securistului navei iar acesta a comunicat gestul meu la București.
Următoarea oprire avea să fie în Las Palmas de Gran Canaria. Înainte de a ajunge în portul din arhipelag telegrafistul navei ma cheamă la el și-mi spune: „Mircea, trebuie să faci ceva! Te-au turnat la securitate că ai schimbat bani iar dacă te întorci în țară te vor aresta și te vor băga la închisoare! Așa a venit ordinul” – mi-a zis acesta.
În câteva secunde mi-am revăzut toată viața de până atunci derulanduse în fața ochilor. Trebuia să iau o decizie importantă și rapidă. Am vorbit tot cu cel care mă anunțase de pericolul care mă păștea și am decis să cobor în portul din Las Palmas și să mă urc pe primul vapor care mergea spre Santa Cruz de Tenerife. Era în dimineața lui 29 ianuarie 1981 când m-am prezentat la căpitanul navei care pleca în câteva minute spre Tenerife cerându-i azil politic. Nu am luat cu mine nimic, nici bani și nici haine. Dacă coboram cu bagaje de pe nava noastră puteam da de bănuit celorlalți colegi și implicit securistului care era mereu cu ochii pe mine.
Ajuns în portul din Santa Cruz de Tenerife, am fost preluat și dus într-un centru pentru cei care cer azil politic în arhipelag. Mi s-a spus să nu ies afară din perimetru pentru că risc să fiu omorât cum li s-a mai întâmplat și altor imigranți. Pericolul nu venea din partea localnicilor sau a autorităților locale ci din partea statelor din care soseau refugiații. Mulți știau prea multe și erau eliminați. Nu era și cazul meu care fusesem bucătar pe navele romanești care navigau pe oceanele lumii. Dar am fost foarte atent o perioadă la toate persoanele care se apropiau de mine atunci când mergeam pe stradă.
Drama avea să se răsfrângă și asupra familiei mele rămasă în țară. Regimul lui Ceaușescu avea să-mi lase soția fără serviciu chiar dacă aveam un copil de doar trei ani. Același lucru avea să se întâmpla cu tatăl meu adoptiv. A fost dat afară din serviciul militar și marginalizat. Tata nu mi-a reproșat niciodată ceea ce s-a întâmplat dar n-a murit până nu m-a văzut pentru ultima dată. Când am aflat că este la pat, bolnav, m-am dus la Constanța. Puteam să merg în țară după ce a murit Ceaușescu. Simțeam ca o chemare. Când am intrat în camera lui și a dat cu privirea de mine, mi-a prins mâna, mi-a strâns-o, iar din ochi au început să-i curgă lacrimi. N-a zis nici un cuvânt dar eu am înțeles totul. Mă iertase pentru tot răul ce i se întâmplase de la plecarea mea. La nici două ore de la acest moment tatăl meu, care mă crescuse cu atâta drag, s-a stins.
În Tenerife am început o viață nouă. Cei de pe insulă m-au primit cu brațele deschise. După o perioadă am început să ies din centrul pentru azilanții politici și să pot lucra. Lucrând am început să-mi fac prieteni, să le vorbesc limba și să-mi câștig existența și simpatia celor care mă găzduiau. De la centrul unde locuiam ne dădeau bani de țigări și mâncare și ne sfătuiau să nu cerșim. Dar eu eram tânăr și doream să fac mai mult. Așa am început să lucrez cu pescarii localnici la prepararea și comercializarea peștelui care sosea pe insulă. Lumea de aici mă știe foarte bine și mă respectă. Eu sunt cel care știe cel mai bine să prepare peștele pentru conservare îndelungată. Mă cheamă și acum când au nevoie.
Prima reîntoarcere în țara natală a fost la începutul anilor ’90. La sosirea pe Aeroportul Otopeni eram foarte emoționat. Nu mai călcasem niciodată pe acolo și mă întorceam în țară dupa 10 ani de absență totală. Supriza mare a fost când au început să mă trateze ca pe un infractor. Mi-au urlat în față și mi-au zis că sunt un trădător. Erau încă milițienii noștri cărora le știam metehnele. Cel mai tare m-a durut când mi-au zis că România nu are nevoie de trădători ca mine. De la aeroport m-am dus țintă acasă la soția și copilul meu. Între timp, cel mic, împlinise 12 ani. Am fost supraveghet în toată perioada cât am stat în România. La poarta casei noastre a stat mereu un individ.
După două săptămâni m-am întors în Tenerife cu un suflet greu și cu un gust amar. Singura dorință era să-mi iau familia cu mine și să nu mai știu de nimeni și de nimic.
La primul drum făcut în România mi-am convins soția să se mute cu mine în Tenerife. Aici mă integrasem, aveam de lucru, iar localnicii mă iubeau și mă stimau ca pe unul de-al lor. A fost și fiul meu pe insulă dar s-a întors în România să-și termine studiile. Acum este inginer la Brașov și sunt foarte mândru de el. Soția mea s-a dus la cele veșnice acum cațiva ani. Momentele grele prin care trecuse i-a declanșat o formă de diabet care i-a devenit fatală.
Din acel moment trăiesc singur. Am o mică pensie din România, pentru anii lucrați pe vapor și o altă pensie, la fel de mică, de la statul spaniol. M-aș mai duce în țara mea, cu dragă inimă, măcar odată, dar la cum stau cu sănătatea nu-mi permit un astfel de drum.
Sursa https://www.facebook.com/100-de-povesti-calatoare-2068152170125471/
Articolul precedentEvenimentul MĂRȚIȘOR DE ACASĂ organizat de catre Asociația Interculturală Româno- Elenă Dacia din Atena
Articolul următorStrămutarea românilor activează nevoile spirituale