Un ianuarie frumos cu zăpadă și dor de cuvânt. Un ianuarie cu speranța și semințe în brazdă. Un ianuarie în care tristețile și speranta se dizolvă în ninsori de cuvinte peste umeri țării. Dinspre sfintele rădăcini ale cuvântului românesc curg ploi rodnice care vin să umple amfora sufletului nostru de păstrători ai patriei române, în adâncul cugetului. Și mă înclin cu profundă emoție în fața, domniei sale, întemeietorul de poezie Ienăchiță Văcărescu, și murmur ca pe o rugăciune, catrenul sau demult studiat: “Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/Și-a patriei cinstire.” Ce poate fi mai de preț decât rostirea acestui testament ca îndemn al continuității translatării în cuvânt a sensibilității, purității, frumuseții sufletului și plaiului românesc?

Da, întoarcere în brazdă, spre descifrarea minunii că suntem. Și ne amintim cu inima cât țara de Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Carlova, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, mai marii noștri înaintași care au zidit și au înălțat o patrie a cuvântului frumos că o Dunăre, măreț cum vârful Omul, crucificat precum Caraimanul și dulce aidoma unei Balade.Sub ochiul înghețat al unui trist ianuarie încerc să-mi imaginez, făptura lui. A Eminescu-lui. Vocea lui. Și nu pot decât să îi dau trup din cuvintele lui și voce din sintaxa lui. El este al nostru, este destinul limbii române devenind criteriul cel mai înalt de apreciere a genialității. Și mai presus de toate el rămâne un concept al unei culturi. El a scris Luceafărul. Domnia sa, Domnul Mihai Eminescu!Ianuarie sfârtecat de spaime și incertitudini. Ianuarie în care, din rațiuni medico-sanitare, trăim însingurați și tot mai învățați cu nevederea celor dragi. Ne ostoim dorul din suflet la flacăra speranței.Citesc și citez din Nichita Stănescu:” EL / Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat și mai nins. Nu trece zi și nu trece noapte în care, firesc cum respirăm să nu-i zicem și numele lui, ca pe ceva sigur al tuturora și singur fiecăruia dintre noi. Pentru noi, Eminescu este o ființă asemănătoare mării care spală cu valuri arhipelagul homeric a lui Ulysse. Eminescu se miră inminunat că ar fi putut să creadă că ar putea muri vreodată. Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată. Ce iarnă frumoasă la 15 ianuarie! O, tu suflet al apei care ningi cu fulgi de zăpadă. O, tu fulg de zăpadă, râu și coroană a purității sufletului nostru de copil! Eminescu este numele acestei țări! România este numele lui Eminescu!”Și cine l-ar fi putut descrie mai frumos și mai pur decât Nichita? Din adorație? Nu. Din respect pentru patria și cultura românească. Din amor pentru cuvinte? Nu. Dintr-o profundă aplecare întru cunoașterea sublimului din universul eminescian. Și a reușit!  Mulțumim Nichita pentru patria română din sufletul tău!Ianuarie cu inima de foc a ghețarilor și mâinile pline de chiciură a bătrânilor arbori. Ianuarie în care gândurile mele către nevoia de patrie se materializează în întoarceri în brazdă, spre laudă seminței. O adâncă plecăciune vouă, sfintelor rădăcini ale noastre! Căci fără rădăcini, noi, nu am putea exista!O, voi fulgi de zăpadă ce frumos asterneti ninsoarea de cuvinte pe pagina mea întru zidirea cea nouă a minunii!

POEM PERECHE

                    LUI, EMINESCU-LUI

             Alexandra Firita

Crescuse floare de tei din umărul cuvântului

întâiul stei zvârlit în înalturi

înaripându-l, pasăre măiastră

până la cer zburandu-l.

Crescuse floare galbenă, geamănă

amirosind a dor și a vie risipire de aur.

Din sânul silabei picur miere

cu brațe feline înalte

divine punți peste gând

sub ploi foșnitoare de cânt

coaptă rostire,

leagănul ramului legănat de azur,

leganandu-l.

Din inima durerii floare de tei și de astru

licar și zvacnet aprins între ploape

icoană durută în cerul de ape albastre

durute cetăți de cuvinte pereche

înălțându-se.

Alexandra Firiţă, Bolintin Vale, Giurgiu, România (rezidentă în Lombardia, Italia). Născută la 1 august 1956 în comuna Slobozia Mândra, Teleorman, fiica lui Ion şi a Floarei Firiţă, stabilită cu părinții la Bolintin Vale, județul Giurgiu din 1964, actualmente rezidentă în Lombardia, Italia. Absolventă a Școlii Postliceale Sanitare “Pitar Moș” și Colegiului Naţional „Carol Davila”, București și a Facultății de Psihologie “Spiru Haret”, Bucureşti. Debut publicistic cu versuri în antologia “Lumini de august”, 1974, Giurgiu şi în 1995 în Curierul de Vâlcea, prezentare Doru Moţoc. Debut editorial volumul “Nostalgii”, editura Amurg Sentimental, București, 1998. A colaborat cu versuri și proză la revistele Curierul de Vâlcea (Vâlcea), Amurg Sentimental, Enigmaticul, Accent, Ziua (București), Sinteze Literare (Ploiești), Cetatea culturală (Cluj), Semne (Slatina), revista Sud (Bolintin Vale). A fost redactor la revista Sud (Bolintin Vale) 1997-2002 și Amurg Sentimental (București), 1996-2004. A făcut lectură – proză la Radio Cultural 2002, a participat la emisiuni culturale tv local Râmnicu Vâlcea, 2000, Giurgiu 2002, activități culturale Fundația culturală Dimitrie Bolintineanu (Bolintin), Orizontul Cultural, Amurg Sentimental, București. Prezentă în multe antologii ale Orizontului Cultural, Amurg Sentimental, București, Ploiești, Târgoviște și antologiile naţionale ale poetului Radu Cârneci, “Poezia pădurii” (1998) și Antologia sonetului românesc (2003), București, prezentă în Caietele Sudului, 2003 și Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormaneni, 2005, Alexandria. Deasemenea este prezenta în două antologii ale diasporei române din Italia “Inflorescenţe. Poeți români în Italia” de Florentina Niță (Milano, 2019) prezentată la Festivalul Internațional de poezie de la Milano şi Gaudeamus, Bucureşti și “Acorduri lirice românești” de Mărioara Vișan (Iași) prezentată la Consulatul român din Torino și la librării din Ivrea, Milano, Iași. Corespondent la revista Sud, Bolintin Vale. Membru fondator al Fundației Culturale Dimitrie Bolintineanu 1997, actualmente ACTIB, face parte din Organizația Mondială a Medicilor Scriitori, 2004, Asociația culturală L’Officina delle Buone Idee (Italia) 2017, Mișcarea Literară Poetas del Mundo (Italia). Volume proprii: “Nostalgii”, 1998; “Poeme crepusculare”, 1999; “Descântând tăcerile”, 2000; “Netihna ceasului fără sfârșit”, 2002; “La praguri de ape”, 2003; “Aparținând clipei”, 2016 publicate la București, în România și “La mia poesia viene da lontano” (Poezia mea vine de departe), 2017, Avola, Italia, poezie concepută și scrisă în limba italiană. A tradus în limba italiană placheta de versuri “Adesso dove vai adesso dove șei” (“Acum unde pleci acum unde ești”) semnată de Alexandru Cazacu. Premii: Premiul editurii Saeculum la Festivalul Avangardă XXI, Bacău, 1997. Din 2015, în Italia, multipremiată pentru poezie scrisă în limba italiană, participă la mai multe antologii de poezie italiană dintre care, “Duecento anni d’infinito 1819-2019”, coordonatori Cinzia Baldazzi și Maurizio Pochiesci (Roma); “Albo d’oro. Tra le parole e l’Infinito” coordonată de Cavaliere Nicola Paone (Napoli), a făcut parte din juriul intenaţional al concursului “Tra le parole e l’infinito”, prezentă cu poezie în multe grupuri literare on line. În 2018, decembre 1, i se conferă premiul “Le donne che ce l’hanno fatta” (Femei de succes) în Aula Magna a Universității din Pavia, premiu atribuit femeilor de succes din regiunea Lombardia, Italia.


Poeta Alexandra Firiță
Alexandra Firiță, antologia Acorduri lirice

AH, POETUL
Veţi spune… ah, poetul, acel filfizon
cu părul vâlvoi şi surâsul amar aninat
de buzele-i cu miros de cuvinte,
acel trubadur însetat de cer, beat de fraze
şi de elixirurile acunse-ntre punctele cardinale ale unui poem
e un biet târâie brâu prin cetatea plină de ambiţii efemere.
Cine a văzut un poet de aproape a zis,
uite, acest nefericit sclav al condeiului
ştie să facă din noaptea amară dulcea floare de soare
şi mai ştie pe acea boţită coală de hârtie
să contruiască o lume numai a sa,
fericitul, cum se mai îmbătă cu două metafore
la finalul acestui prăfuit deceniu.
Eh… şi iarăşi, el, poetul cu mantaua-i de vise
încă nevisate, prin pieţe îşi lungeşte umbra
şi cu glasul lui tumultos povesteşte despre ceea ce ochiul
vostru orbit de ambiţii deşarte nu a vrut să vadă.
Şi mai duce cu el arome din primăveri trecute în grabă
foşnetul mării ascultat într-o vară fără identitate
toamne pline de mere şi de frunze rătăcite prin parcuri
şi de ierni pline de zăpezi şi de zurgălăi.
Veţi spune la toate acestea nu e timp de visare
mai avem un război de terminat
şi o armă secretă extragalactică de experimentat
şi mai avem de asasinat nişte lumi ce au fost
şi nu au drept de vot la evoluţia speciei
şi de inventat o altă nouă robotizată lume
căci asta a pierdut pasul, s-a scrântit de tot şi nu mai e bună.
Da. Nu e timp pentru ei, artizanii cuvintelor,
atemporalii visători, altele sunt priorităţile.
Nu nu mai e timp, ziceţi voi împăraţii lumii
şi voi îmbuibaţii lefegii în slujba popoarelor,
dar poetul suprem EL, Dumnezeu,
mai are încă timp să vă asculte.

Gânduri rāzlețe dintr-o înserare de ianuarie, de Alexandra Firiță

Articolul precedentZiua Culturii in Diaspora
Articolul următorSinceritatea, o calitate primordială, esențială a poeziei lui Alexandru Ghiță-Sașa