Nicolae Filimon s-a născut la 6 septembrie 1819, în București, Țara Românească. Tatăl său, Pr. Mihai Filimon (Parohia Enei), mama sa, Prs. Maria. Au avut 5 copii, Nicolae fiind al 3-lea.

       A învățat la „Școala Catehetică” ; aceasta a funcționat în curtea Parohiei Enei. L-a avut ca Dascăl pe Marele Logofăt Scarlat Bărcănescu, dar și pe Clucerul Eftimie Răsuceanu.
       Înainte de a ajunge scriitor, a fost un prolific publicist, cu predilecție în critica teatrală și muzicală. Istoria muzicologică din România, l-a definit drept primul critic muzical, iar cea teatrologică, unul dintre primii critici de teatru.
       A scris „Jurnalul de călătorii pe Dunăre și prin Occident” (în Ungaria, Austria și Italia). Când se afla la studii în Franța, a fost inițiat în francmasonerie.
       La 13 aprilie 1829 ajunge „Cântăreț Bisericesc” la Parohia Enei (a cântat și în 1846).
       La 22 iulie 1830, a murit Pr. Mihai Filimon, tatăl său.
       Între anii 1831-1853, conform celor scrise de Ion Ghica, Nicolae Filimon a fost corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la „Teatrul Papanicola”; în acei ani și-a desăvârșit cunoștințele și abilitățile în muzicologie și teatrologie.
       În anul 1852, a ajuns epitrop la Parohia Enei (a avut această îndatorire până la moartea sa). La 4 decembrie 1852, a fost încadrat „Conțopist” la Departamentul Credinței; la 26 februarie 1856, a fost ridicat la rangul de „Pitar”.
       În anul 1857 începe să publice; la 23 noiembrie 1858, „Naționalul” îi publică nuvela „Mateo Cipriani” sub titlul „Mânăstirea dominicanilor după colina Fiesole”, care a făcut parte din volumul „Escursiuni în Germania meridională” (în luna ianuarie 1859); în același ziar apare nuvela „O baroneasă de poronceală”, care a făcut parte din volumul pomenit.
       La 17 septembrie 1859, e numit „Secretar al Comisiei Documentelor”; în același an, moare Prs.Maria Filimon, mama sa….
       În lunile ianuarie-martie 1860, „Naționalul” îi publică fragmentele din „Trei luni în streinătate”; acestea au apărut și în volumul „Escursiuni…”; exact în acea perioadă a fost publicată nuvela „Friederich Staps” sau „Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”; tot în acea perioadă, este re-editată nuvela „Mateo Cipriani” în „Revista Carpaților”; în același an, în luna noiembrie, „Naționalul” i-a publicat nuvela „Asconio și Eleonora”, iar în luna decembrie termină/încheie activitatea de cronică dramaturgică și muzicală la „Național” cu o cronică titrată „Teatrul din București-Il Barbiere di Sevilla”, melodramă comică cu două acte; poezia de „C…muzica de maestrul Rossini”.
       Cronicile dramaturgice și muzicale îi vor fi de folos să realizeze acele documente de epocă din romanul său de referință „Ciocoii vechi și noi”, sau „Ce naște din pisică, tot șoarici mănâncă”: muzica și coregrafia în timpul domniei lui Caragea Vodă, precum și teatrul.
       În anul 1861, i se publică volumele: „Mateo Cipriani” și „Bergamo și Slujnicarii”; în luna aprilie, începe colaborarea cu „Independența” cu cronici teatrale și muzicale: cronica la „Madelena”-o operetă semi-serie într-un act, poezie tradusă din franceză de G. Curatolu și muzica originală de A.T.Ziso; în luna noiembrie devine colaborator al revistei „Țăranul român” (care era „sub bagheta” lui Ion Ionescu de la Brad”), printr-o cronică la piesa „Prăpastiele Bucureștilor”-vodevil în 5 acte de Millo.
       În anul 1862, luna mai, a fost încadrat ca „Șef al Secției bunurilor” de la Arhivele Statului; în același an i se publică în mai multe numere romanul „Ciocoii…”
       În anul 1863, acest roman este editat în volum.
       În anul 1864, după o relativă absență, a revenit cu cronici dramaturgice în revista lui Cezar Bolliac „Buciumul”.
       În anul 1865, în luna ianuarie, a publicat în „Dâmbovița” ultimul său articol cu titlul „Răspuns la critica făcută de P.G.Nițescu, revistei noastre muzicale (din Monitorul nr.285).
       La 19 martie 1865, bolnav de ftizie-în București – „a trecut la cele Veșnice…a fost înmormântat în Cimitirul Bellu…
       Ion Ghica ne-a lăsat câteva aprecieri notabile despre viața și opera lui Nicolae Filimon în una din scrisorile sale: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțumit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui; n-a bănuit nicicând că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el, pe unul din luceferii săi”.
            A consemnat, prof.filolog, Ana Vasile, UZPR-Olt
Articolul precedentMai precis decât un ceas elvețian, Academicianul-prof. dr. filolog Dorin N. Uritescu
Articolul următorȘi îngerii beau vin de Drăgășani