Modul și mijloacele de a face presă, s-au schimbat vertiginos în acești 34 de ani de democrație, dar și obiectivele!
Pentru un jurnalist onest, pentru care meseria este precum patrafirul pentru preot, adevărul și numai adevărul, trebuie să reprezinte singurul său obiectiv. Asta am învățat eu în anii de după Revoluție, când am dat prima oară ochii cu presa.
Puști încă, pe la 21 de ani, fără școală de specialitate, recunosc, doar student la Drept, am avut norocul să nimeresc într-o redacție de presă, la Drăgășani, aflată ea însăși la începuturi, la fel ca și mine. Am nimerit zic, e un fel de a spune! Patronul publicației pe care urma să o edităm, mi-a fost profesor la Clubul Copiilor din Drăgășani, unde urmasem în timpul liceului cursuri de artă fotografică.
O spun cu mândrie, că am avut onoarea să lucrez la prima publicație post-decembristă, din Drăgășani, asta era prin 1996.
O spun cu dezamăgire în același timp, că deși a rămas prin biblioteci și arhive, prea puțini își mai amintesc că a existat cândva, o publicație la Drăgășani. Dezamăgirea e și mai mare, că nimeni nu a mai continuat de atunci editarea unei publicații locale de nivelul celei de atunci. Povestea s-a terminat prin 2001 și de atunci, nimic, doar tentative și efemere apariții ale unei publicații de informare locală, deși se laudă unii că au inventat roata, nemaiamintind că alții au editat înainte un ziar local.
Revenind la cum am învățat eu presă scrisă, păi… cam pe la Casa Presei Libere, fostă Casă a Scânteii. Zile și nopți petrecute pe acolo, cu povești mereu romanțate, cu oameni de pus la rană, cu o aplecare spre meseria de ziarist exemplară, caractere deosebite, și lista ar putea continua. În concluzie, oameni de meserie, pentru care crezul lor era sfânt, ca o rugăciune în noaptea Învierii.
Sunt oameni care m-au învățat presă și care mi-au marcat destinul. Tot ce m-au învățat era despre deontologia profesională, despre rigoare, despre onoare, despre adevăr și despre valori. Pentru toate acestea vor avea un loc de cinste în mintea mea și le voi purta recunoștință veșnică.
În anii 90, lucrurile stăteau altfel decât acum, în sensul că era mult mai greu să scoți pe piață o publicație, mai ales într-un oraș de provincie cum era Drăgășaniul.
De ce era greu? Păi în primul rând nu era nimeni dintre noi de specialitate, am învățat din mers. Tipografie nu, tehnică informatică nu, așa că am apelat la prieteni. Acest lucru care a însemnat naveta la București, unde șeful meu avea un fost coleg, patron de ziare, cu mult mai multe cunoștințe în ale presei decât noi care ne-a ajutat să pornim.
Aproape jumătate de an, am făcut naveta la București, să edităm și să tipărim ziarul, după care ne-am făcut firmă, editură și povestea a mers mai departe pe propriile picioare.
Îmi aduc aminte că într-o zi, mergând la București, am poposit cu directorul ziarului, șeful meu, acasă la Dinu Săraru. Ne-a primit cu drag, ca pe niște prieteni, fiind vâlceni de-ai lui. Ne-a servit protocolar cu cafea și s-a așezat la birou, întrebându-ne cum ne descurcăm cu ziarul.
– Greu, foarte greu! Am spus noi, plouați.
– Nu știm cum să facem bani pentru tipar!
Replica lui Dinu Săraru ne-a lăsat muți.
– Bă, băieți, voi trebuie să intrați în lumea interlopă ca să supraviețuiți!
Noi, eram fără grai.
– Cum, cum domnule Săraru!? S-a bâlbâit șeful meu.
– Noi suntem băieți onești de la Drăgășani!
Și acum îmi vine să râd, după atâția ani. Cred că dacă ne filma cineva moacele, eram buni de teatrul Masca.
Maestrul, cu un calm impasibil, ne-a explicat, ca la școală, că nu în lumea interlopă la care ne-am gândit noi, s-a referit, ci la faptul că trebuia să ne facem cunoscuți mai bine pentru a putea încheia contracte de publicitate.
Ne-am revenit și am înțeles jargonul, dar discuția cu maestru Săraru a rămas celebră, povestită de „n ori“ la viitoarele ședințe de redacție. Concluzia a fost că eram neexperimentați, dar sinceri într-o lume a afacerilor care devenea deja din ce în ce mai rapace.
Îmi aduc aminte cu plăcere de ședințele de redacție, când directorul publicației ne spunea celor mai tineri:
– Bă, să nu ieșiți niciodată beți dintr-o cârciumă sau de pe undeva, că vă faceți de râs și vă compromiteți!
Bineînțeles că nu s-a întâmplat niciodată!
– Oriunde mergeți, inclusiv după fete, să fiți cu ochi și urechile deschise, de oriunde poți afla o informație!
Sfaturi înțelepte din partea unui om la fel de novice ca și noi în ale presei, dar cu mai multă experiență de viață, cu un soi de inteligență nativă și cu un caracter deosebit.
La sfatul dumnealui, fiind cel mai tânăr din redacție, am cărat basculante de flori, vorba lui Mărgineanu, pe la toate instituțiile unde aveam de-a face cu femei. Acest lucru mi-a adus o imagine frumoasă și informațiile de care aveam nevoie veneau pe bandă rulantă.
Meseria de jurnalist este una specială și îți poate aduce multă satisfacție, poate mai puțin financiară, e adevărat, dar dacă o respecți te vei îmbogăți cu o cultură vastă.
Datorită meseriei de jurnalist m-am îmbogățit sufletește strângându-i mâna Regelui Mihai, la Mânăstirea Cozia, într-o luni după Paște. Am băut țuică cu Paul Everac, admirându-i teatru miniatural și Nunta Zamfirei de la Rucăr. Am avut onoarea să-i iau un interviu lui Ion Rațiu, când încă credeam că România o ia pe alt drum. Am stat la „taclale“ cu Lucian Avramescu, cu Sabin Bălașa, cu Mihai Constantinescu și lista ar putea continua dacă mi-aș munci un pic memoria.
Am făcut vorbire mai sus de Sabin Bălașa, unchiul său preotul și cercetătorul istoric Dumitru Bălașa, pe care-l vizitam la casa domniei sale din Drăgășani și care era redactor la ziarul la care lucram, întrebându-l într-o zi: părinte, ce este Dumnezeu? Mi-a răspuns așa: Copile, Dumnezeu este maxima energie cosmică pozitivă! Și acum mi se pare cea mai frumoasă și completă definiție despre Dumnezeu și această energie mă însoțește mereu.
Sunt întâmplări și oameni care te marchează pe viață și te îmbogățesc mai mult decât banii!
N-am să uit niciodată ce înseamnă ziarul proaspăt tipărit, cu câtă nerăbdare mă așteptau colegii în redacție la 1 noaptea, să vin cu el de la tipografie.
N-am să uit cum doctorul care a asistat la nașterea mea, în urmă cu 22 de ani cât aveam atunci, mă întreba pe stradă, când poate să citească următorul număr al ziarului. La fel comandantul Poliției municipale, al Pompierilor, unde făcusem armata, directori de bancă etc. Toți acești oameni avizi de informație și de cultură, mă fac să-mi zic astăzi nostalgic; „Săraca lumea de mult, bună-o fost și s-o trecut“!
Cine mai citește astăzi un ziar? Aproape nimeni! Pentru că aproape nu mai sunt ziare. Nu mă refer doar la cele tipărite ci și la cele on-line.
Spun acest lucruri, nedând vina neapărat pe publicul cititor, ci mai mult pe publicații care oferă mai nimic, în goana după raiting, că tiraj nu mai e, apelează la un conținut sterp, de proastă calitate, titluri de genul „bombă“, întrebări puerile de genul „cum vă simțiți acum că v-a murit mama“, etc.
Eu când aud sintagma „trebuie să dai publicului ce cere“ mă apucă greața. Asta te duce la ideea că tot publicul este needucat. Nu este așa! Mai există și oameni inteligenți în țara asta, chiar dacă din ce în ce mai puțini.
Dă-i publicului conținut valoros, dă-i valoare, și te va citi!
Dă-i publicului informație corectă, dă-i cultură, dă-i reportaje, interviuri cu oameni de valoare care au realizat ceva in viață, nu cu non-valori, nu cu false dive, vedete s-au maneliști și ai să vezi că va cumpăra ziarul s-au va cumpăra abonament la o publicație on-line!
Asta am învățat eu de la oameni care știau să facă presă în mod corect și onest, care își respectau meseria și se respectau pe ei însuși.
A fi ziarist, este un mod de viață! Nu poți să faci cu adevărat presă dacă nu i te dedici total. Redacția de presă este a doua casă a unui jurnalist.
Din toate punctele de vedere a fi jurnalist este o mare responsabilitate, în sensul că devii formator de opinie, informezi și creezi o perspectivă, de aceea este imperios necesar sa fi imparțial și să promovezi adevărul și valoarea.
Vorbind de adevăr, care trebuie să fie unic crez al unui jurnalist, ei bine, a început să fie din ce în ce mai denaturat în presa zilelor noastre în funcție de interese. Nu vreau să generalizez, dar manipularea prin intermediul mass-media a ajuns la rang de artă în zilele noastre. Adevărul este cumva umbrit de interese de orice fel dar și din cauza sărăciei din presa românească.
Fără a generaliza, sunt jurnaliști care diverse motive, având interese inclusiv financiare denaturează sau substituie adevărul. Dar sunt și jurnaliști care în lupta pentru supraviețuire, sunt obligați să recurgă la tot felul de subterfugii, inclusiv acelea de a gâdila în orgoliu diverși politicieni pentru a obține ceva bani pentru publicație.
Sărăcia în presă aduce dezinformare, și pentru a fi independentă și echidistantă, presa ar trebui cumva finanțată de stat. Spun asta pentru acea parte a presei care deși vrea să fie corectă, trebuie să apeleze efectiv la mila sau interesul vreunui politician sau a unor oameni potenți financiar pentru a putea supraviețui.
Altfel presa se va zbate în aceeași mizerie, trăind cu iluzia unei false independențe și a unui iluzoriu adevăr. Cât despre jurnaliști, ei se vor selecta de la sine.
Un alt element deosebit de important, este dispariția aproape totală a presei tipărite, altădată etalon de eleganță în presă.
Presa on-line are rolul ei, dar aceasta nu poate substitui presa tipărită sub nici o formă, cele două putând coexista, în opinia mea, foarte bine.
Am constatat că în alte țări, nu s-a renunțat la presa tipărită, ziarele se citesc în continuare pe hârtie și de aici vine fireasca întrebare: de ce la noi este altfel?
Dispariția presei scrise, are pe lângă un impact economic major și un impact deontologic. Un ziar tipărit, nu mai poate fi modificat, reeditat, pe când unul on-line da! Impactul psihologic de a citi un ziar pe hârtie și unul pe un ecran, este major. Nu o spun eu, ci psihologii!
Deși viitorul înclină spre on-line, motivele pentru care publicațiile trebuie să apară în format tipărit sunt nenumărate, acestea putând face obiectivul unor studii. Așa cum am spus mai sus, motivele sunt economice, psihologice, deontologice și de ce nu de eleganță, plăcerea de a citi un ziar „material“, mirosind a cerneală proaspătă în timp ce savurezi o cafea.
Presa tipărită are eleganța ei. Când mă întâlneam cu cineva cunoscut pe stradă sau venea în vizită la redacție, îi dăruiam un exemplar de ziar. Acum ce să-i spun?! Citește-mă pe www… când ai timp!
Eleganța de a fi, trebuie să primeze pentru un jurnalist. Ori această eleganță este dată și de instituția de presă la care lucrează, de politica editorială, de tipul de jurnalism practicat și nu în ultimul rând, de jurnalist în sine!
Dispariția presei tipărite ar duce inevitabil la dispariția unei generații de ziariști (și a unei întregi industrii) care au marcat profund presa românească. Îmi veți spune că se pot adapta la on-line, dar nu este același lucru.
Modernizarea prin distrugere, nu înseamnă progres!
Tiparul a luminat lumea și am speranța că nu va fi aruncat definitiv la lada de gunoi a istoriei. Ar fi o mare nedreptate și o mare pierdere. Lumea presei materiale trebuie să coexiste alături de presa on-line – imaterială.
Asemenea ADN-ului fiecăruia dintre noi, care ne definește și ne individualizează de ceilalți semeni ai noștri, tot așa ne definim și ne individualizăm ca neam prin cultură.
Presa tipărită înseamnă cultură, iar prin cultură ne definim ca neam.
George Tulea
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România filiala ”Pan M. Vizirescu” Olt
Proiect finanțat de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
