Vorba care zboară, scrisul care rămâne

192

Interviu cu o familie de tipografi

Partea 1

Umblă vorba că dispare tiparul

În multe privințe, lumea de astăzi este diferită de cea în care am văzut eu lumina zilei, în mileniul trecut. Mă voi referi aici mai ales la importanța cărții și a tiparului în viața noastră cea de toate zilele. După Radio și televiziune, Internetul a schimbat, încă odată, datele problemei privind viteza de circulație a informației, dar si felul nostru de a înțelege și accepta nevoia de cultură, educație,  comunicare. Citim în același mod pe hârtie ca pe suportul electronic? Dezbaterea începe să fie veche: s-ar putea urmări înapoi în timp până la criticile lui Socrate asupra scrisului, într-un moment în care cunoștințele erau transmise doar oral. Este ca și cum două lumi se ciocnesc: cea veche și cea modernă. Cei pentru care hârtia este un mediu de neegalat și cei pentru care orientarea cunoștințelor noastre către electronică, pe termen lung, este inevitabilă. Iată de ce am fost plăcut surprins, dar si oarecum intrigat când, la un eveniment cultural, am întâlnit o familie de tineri antreprenori care, de câțiva ani buni, au înființat o editură și o tipografie într-un sat din județul Olt.

Rodica Felicia Matei, Inginer Operator Programator, Licențiat în Informatică și George Tulea, Jurist, Licențiat în Științe Juridice, au înființat, încă din 2005, S.C. KITCOM S.R.L. (Editură și tipografie), cu sediul în satul Poganu al comunei Verguleasa din județul Olt.

Într-o lume în continuă schimbare, în care cuvântul tipărit pare să-și fi pierdut din greutate,  existența însăși a unei tipografii este o întâmplare rară.  O editură și tipografie într-un sat din județul Olt, rezultat al colaborării dintre o doamnă inginer si un domn jurist care, având formații profesionale atât de diferite, reușesc să susțină o astfel de activitate, reprezintă mai mult decât un eveniment demn de atenție. Este în același timp un îndemn la reflecție asupra unor cuvinte ca: încredere, perseverență, pasiune.

R. – Pentru unii oameni din lumea de astăzi, totul merge foarte bine, totul în afară de relațiile cu șefii la locul de muncă, totul cu excepția tensiunilor ascunse cu colegii, totul în afară de relațiile cu partenerul. Voi sunteți colegi, șefi și subalterni la locul de muncă, parteneri de viață si de afacere. Și totul funcționează bine. Cum reușiți?

RFM. – Discuția. Putem recunoaște foarte bine că există discuții. Discuția are timpul, ora, regulile sale. La urma urmei, nu bârfesc oamenii când ajung la lucru, când se întâlnesc, în drum, la cârciumă sau în altă parte? Stăm la o cafea, un ceai … Nu este nimic structurat, dar ne acordăm un timp, 6, 7, 8, 10, 15 minute. În acest timp, am putut să discutăm, să ne spunem ceva, să schimbăm o informație, o  părere, poate să râdem sau să zâmbim. Comunicarea poate fi esențială. Acesta este un interval de intrare sau ieșire din concentrare, un mod de a rupe, la un moment dat,  intensitatea concentrării asupra a ceea ce facem sau avem de făcut.

GT. – Prin urmare, este un moment în care ne informăm, ne oferim idei reciproc, schimbăm câteva gânduri într-un mod semi-formal. Abia apoi trecem in Ateliere. Acolo suntem în producție. Producem cărți, ziare, formulare tipizate, afișe, obiecte de gândire. Aici suntem deja mai puțin liberi să vorbim în orice mod sau cum dorim. Suntem în „lumina chihlimbarie”. Nu mai suntem în „lumina verde”. Înseamnă: „Atenție! Mai puțin zgomot! Suntem la locul de muncă.” Îl lăsăm pe celălalt să lucreze. Vorbirea este legată de măsura muncii de făcut.

RFM. – Apoi, sunt bilanțurile. Ne punem întrebări. Ce ne-am propus să facem? Ce am reușit să facem? Unde sunt ? Cum îmi pot urmări progresul? Mă pot ajuta alții cu asta? O mică perioadă de timp, despre ceea ce am realizat în ultima lună. Bilanțurile sunt de o importanță fundamentală.

R. – Cine are ultimul cuvânt?

GT. – Nu e concurs! Suntem parteneri, nu competitori. Altfel, chiar îmi pasă de ultimul cuvânt. Este ceva care se închide, care închide un timp. Nu ieși din casă fără să-ți iei la revedere. Nu intri în spațiul unui grup fără să saluți. Politețea și ritualul sunt astfel făcute. Toată această dimensiune a vorbirii, a deferenței în relaționarea cu ceilalți, face să putem funcționa. Înrădăcinează un semn de rămas bun sau un semn de bun venit, în viața de zi cu zi, dar și în subconștient, în tonul sentimentului. Ne exprimăm emoția la ultimul cuvânt.

RFM. – Când vorbim ultima dată, redăm brusc cheile vorbirii, le dăm înapoi soartei și dorinței. În grupurile mari, după ultimul cuvânt fiecare pleacă cu destinul și dorința lui. Specificul unui cuplu bazat pe înțelegere si respect este diferit. Ne definește aceeași dorință si același destin.

GT. – Ideea este simplă: este nevoie de chei pentru a deschide ușile Cuvântului. Cuvântul, rostit sau tipărit, trebuie întotdeauna construit, cu riturile, ritualurile, procedurile sale. Nu există manual. Trebuie să inventezi tot timpul. Există un loc, locuri, stiluri, structuri. Cuvântul ține de viață și de instituție. Se hrănește de la o zi la alta, din viața de zi cu zi.

Rodica Felicia MATEI

R. – Vorba zboară, scrisul rămâne. Cum comentați?

RFM. – Scrierile rămân. În ceea ce privește vorba, aceasta este, trebuie sa fie, așezată. Vorbirea înseamnă, în același timp, luarea de poziție, o mărturie, ea devine imediat un eveniment care transformă dorința în destin. Vorbirea este primul martor al subiectului. Cuvântul scris rămâne dovada faptului ca suntem prezenți într-un loc și un timp, comunicăm, așadar existăm!

R. – Se spune că lumea nu mai citește. Dacă-i așa, de ce mai scriem?

GT. – Nu-i adevărat că lumea nu mai citește. Suportul poate fi uneori altul decât hârtia, dar asta nu înseamnă ca citim astăzi mai puțin decât ieri. Dimpotrivă! De unde venim? Cine suntem noi? Unde mergem? Sunt întrebări ale unei voci interioare, uneori strigăte, care se regăsesc și în scrierile clasice sau moderne orientate către căutarea dreptății, egalității și iubirii, cărora le căutăm răspuns. Scriem din cauza unei anumite stări de spirit către care suntem împinși. Ceea ce ne determină astăzi să ne întoarcem la scris este nevoia de a face auzite strigătele înăbușite, de a face auzite cuvintele interzise. Scrierea ne oferă o oglindă care și-a pierdut strălucirea și care, prin cuvântul tipărit mai ales, o găsește din nou.

R. – Pe rețelele sociale a fost lansat un îndemn amuzant și inteligent la lectură: „Cărți. Te fac ne-prost!” În contrapondere, „Google ne face proști?”

RFM. – Părerile sunt împărțite. Nu este sigur că părerea mea reușește să reconcilieze susținătorii fiecărei poziții. Răspunsul la o întrebare de o atât de mare complexitate ar putea fi găsit dacă am putea răspunde la alte câteva întrebări. Sunt transformate atenția noastră, concentrarea noastră, memorarea noastră prin schimbarea mediului? Suntem la fel de atenți când citim pe ecran ca atunci când citim pe hârtie? Mediul, prin propriile sale caracteristici, modifică relația noastră cu înțelegerea si cunoașterea?

Proiect finanțat de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Articolul precedentCINE SUNTEM NOI?
Articolul următorZiariști sentimentali
Daniel Manda
Membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România filiala ”Pan M. Vizirescu” Olt