Scrisoare din diaspora
Noi suntem născuții secolului trecut. Asta înseamnă că facem parte din istorie? Nu! Pentru că noi am făcut istoria prin suferința noastră. Vedem, îngroziți, cum casa părinților noștri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei și realizăm că noi o să plătim pentru ea în jur de 50 de ani. Pe vremea noastră, o casă era cât o Dacia, puțin mai mult decât un Lăstun sau un Oltcit. Adică atât cât îți dădea CEC-ul voie să economisești.
Noi suntem printre ultimele generații care au mai jucat Ascunselea, Castel, Rațele și Vânătorii, Țară țară vrem ostași, Prinsea, Sticluța cu otravă, Hoții și vardiștii, Șotronul, Capace sau Chibrituri. Suntem ultimii care au folosit telefoanele cu fise de 25 bani. Suntem cei care avem amintiri pe retină primii pași ai omului pe Lună, care ne-am jucat cu jocurile video pe televizoarele Olt. Vă mai aduceți aminte de Super Mario Bross? Noi mâncam chiftele sau pârjoale. Dar, datorită nouă, au venit în țară hamburgherii. Noi mâncam polonezi și cremwurști și nu câini fierbinți. Noi beam Bragă, Cico, suc, nu chimicalele cu care topești carnea. Vă aduceți aminte de alviță, de lingurița cu șerbet într-un pahar cu apă cu care ne întâmpinam musafirii? Noi nu am purtat nici jeanși elastici și nici pantaloni evazați, pentru că milițienii ne băteau pe străzi sau ne tundeau bretoanele dacă le lăsam să crească, precum cei de la The Beatles sau The Rolling Stones. Ascultam, pe ascuns, Top 20 și Metronom la Radio Europa Liberă. Făceam chefurile cu Tesla și Majak, cu acele casetofoane made in Poland. Noi eram cei care făceam coadă la orice și ne plimbam cu o sacoșă de sfoară în buzunar, că poate găseam ceva de cumpărat. Dacă beam o sticlă de Pepsi eram fericiți o lună. Noi am dat treapta întâi și a doua, dar fără grile la admitere.
Am fost ultimii șoimi ai Patriei, Pionieri, Uteciști și am făcut paramilitarele, muncă voluntară pe câmpurile patriei, la inundații, la struguri, pe șantierele tineretului. Am cântat la aniversări Mulți Ani Trăiască, nu Happy Birthday, Andrii Popa, nu manele. Noi v-am adus printr-o revoluție să vedeți Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks și partea a doua de la Dallas, ca să știți cine a tras în Bobby. Am ascultat muzică și la difuzor, dar și plăci la pick-up. Dădeam 26 de lei pe un album de muzică românească și 42 de lei pe unul cu puținele formații pop engleze, pe care le scoteau bulgarii, polonezii sau chiar și sovieticii. Nu ne uitam la desenele animate de la italieni și ne era ciudă că nu avem și noi subtitrare să înțelegem de ce s-a certat Mila cu Shiro, și asta pentru că nu aveam decât pe Bălănel și Miaunel, pe Mihaela, care ne obliga să ne culcăm înainte de muzica aia infernală a Telejurnalului.
Noi nu ne dădeam bipuri, ne fluieram ca să ieșim afară. Abia așteptam, la chefuri, pe care le mai numeam și ceaiuri, chindii sau paranghelii, să jucăm Fântânița sau Flori, fete sau băieți, Sticla, Adevăr sau provocare, și orice ne mai dădea un pretext să pupăm. Noi și iarăși noi, suntem cei care încă au mai cerut (sau li s-a cerut) prietenia, cei care mergeam la părinții fetei, în costum și cravată, ca să o putem invita la bal, discotecă sau film, cei care încă roșeau la cuvântul sex și ne uitam pe gaura cheii când diriginta, în clasa a V-a, făcea primele lecții despre menstruație și noi ne închipuiam că este o boală. Suntem cei care dădeam cu banul, care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă și să le aruncăm de la etaj. Suntem cei care, la ora 22.00, eram dați afară din restaurante pentru că se închideau și puneau scaunele pe mese. Trebuia să stingem televizoarele pentru că se termina emisiunea și trebuia să te culci pentru că ei ne stingeau lumina în case sau pe străzi. Suntem cei care aveam dreptul la 20-30 litri de benzină pe lună, pe cartelă, ca să ne putem bucura de mașinile acelea proaste și incomode. Stăteam două ore la coadă la sifoane și alte două ca să cumpărăm două kilograme de carne de porc și doi pui. Suntem cei care desenam, cu vopsea, pe cârpa bascheților chinezești trei dungi, ca să ne dăm mari că erau Adidas.
Este uimitor că încă mai suntem în viață, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchere și cotiere, nu am avut scaune speciale pentru copii în mașini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau, din greșeală, pe jos. Nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu câinii și pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbuteliată. Ne-am tăvălit și bălăcit prin toate bălțile și nu am ținut cont de câte lipide și glucide mâncam. Noi am fost acolo când s-a tras la Revoluție sau când Roman, Iliescu au trimis minerii și imeghebiștii să ne rupă picioarele, pentru că aveam părul lung, blugi sau barbă. Am fost cei care am sperat că vom alunga comunismul, că vom aduce pe Ion Rațiu ca primministru și pe Regele Mihai pe tron dar, de câte ori mergeam mai convinși la urne, tot Iliescu ieșea mai abitir, distrugându-ne tinerețea.
Am fost martorii a trei schimbări de bancnote și monede, am râs la bancuri cu Bulă, am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca, cei care mai ținem minte emisiunea Feriți-vă de măgăruș. Suntem primii care ne-am luat lumea în cap și am preferat să fim căpșunari, decât corupți sau corupători, să ne mințim că suntem bine și să trimitem banii în țară, cei care, atunci când venim în vizită în România să arătăm tuturor poze pe care le-am făcut cu mașinile altora, casele și piscinele celor unde facem curat.
Acum suntem obosiți, poate bătrâni pentru mulți dintre voi, dar suntem cei care ne-am sacrificat ca măcar voi să fiți cât de cât bine și să aveți o țară și nu un teritoriu, să fiți un popor și nu o populație. Noi suntem o generație de învingători, de visători, dar și de învinși de către un sistem care ne-a dat termen de 20 de ani ca să ne transformăm în niște sily people, așa cum prevestea Brucan. Au trecut demult cei 20 ani și nouă tot nu ne vine a crede că avea dreptate. Noi suntem tot ceea ce am vrut și am putut și, desigur, în curând, nu vom mai fi … Noi.
Rodica Felicia MATEI
Proiect finanțat de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
